Dragoș Dumitrache – Pictor
Ha! Astea sunt tot ce a mai rămas din miile de desene pe care le-am făcut, de-alungul vieții. Le-am fotografiat pe cele mai relevante.
Legenda spune că încă de pe la 2 ani, am început să măzgălesc pe foi, ceea ce are sens, pentru că din cât îmi pot aduce eu aminte – pur și simplu am făcut-o! Nimeni nu m-a învățat, nimeni nu m-a ghidat înspre desen, și nu m-am luat după nimeni niciodată – a venit pur instinctual.
Cum mie îmi place să mă uit dintr-o perspectivă adâncă la lucruri, eu sunt convins că fiecare dintre noi avem un ”dar”, ceva la care suntem buni într-un mod natural, deja înfipt în ADN, încă de la naștere ( posibil și înainte de a ne naște ). Poate să fie orice, nu ține neapărat de artă; poate îți plac numerele, să construiești chestii, să-ți placă să conduci de mic, poate ai un simț ascuțit al justiției etc. Problema e că se întâmplă de multe ori să nu ne urmăm intuiția și să ne îndepărtăm de acel ”dar”, unic nouă. Sau nu îl luăm în serios, sau ni-l ia ”societatea”, circumstanțele, whatever.
Ok.
Îmi amintesc faptul că absolut orice era inspirație pentru mine; din filme de acțiune, reviste, viața reală și imaginație. Nu aveam limite. Îmi plăcea foarte mult să desenez ”acțiune”, lucruri în mișcare, violență, sânge, explozii și mitraliere. 🙂
Îmi amintesc că mă lua bunică-mea cu ea în vizită la rude de-ale ei, unde bineînțeles că mă plictiseam enorm, dar cum luam o foaie și un pix, nu îmi mai păsa de nimic, intram în lumea mea și 2,3,4 ore treceau fără să le simt.
Îmi amintesc că un vecin, profesor de sport de meserie, recunoscând talentul meu, la sfârșitul clasei a 4-a, mi-a sugerat să mă înscriu la Liceul de Arte. Am refuzat din motive pe care nu am să le divulg.
Îmi amintesc că pe vremea aia, nu întâlnisem pe cineva să aibă stilul meu – adică să deseneze acțiune.
Îmi amintesc că am desenat foarte puțini cai. Nu îmi ieșeau. Taică-miu însă desena numai cai, pe care îi făcea la perfecție. Ce chestie!
Îmi amintesc că atunci când am fost în vizită la vărul meu, la Pitești, stăteam amândoi pe balcon și el m-a învățat cum să adaug ”umbre” desenelor mele, el fiind elev la, bineînțeles, Liceul de Arte. 🙂
Îmi amintesc că aveam încă 11 ani când am desenat ”Bătălia de la Costești”. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Mineriada_din_ianuarie_1999 ) Stăteam la masa din sufragerie la bunici, cu ochii pe TV, de unde se transmitea ”live” de acolo. Desenul e cu pixul, făcut ”din prima încercare”. În dreapta – forțele de ordine, în stânga – minerii. Sunt peste 100 de personaje unice care ”fac ceva” în desen. 🙂
Aaahh, vremuri bune….
Anyway, scopul acestui post este să trezesc copilul din tine, și să te provoc să îți aduci aminte ce îți plăcea să faci când erai mic/mică și să o faci iar, măcar pentru o oră.
Evadare Din Cotidian 
Ce vremuri! 🙂 Eu le-am aruncat pe toate si acum regret.
ApreciazăApreciază
Cum ai putut? :))) Crek aveai draci in ziua aia sau ceva… 😛
ApreciazăApreciază