Frunza de salcâm

salcamPe front. Se văd nori de praf pe drumul de țară, pe unde trece convoiul care trebuie să ajungă ca întăriri la baza militară. Cerul e înnorat. Undeva pe la 4, 5 după-amiază. Tensiunea se simte în aer.

Un vâjâit puternic se aude dintre copaci. O rachetă lovește din plin primul Jeep al convoiului, distrugîndu-l complet, cu tot cu echipaj.

E real ce se întâmplă? Plutonul 22 prins într-o ambuscadă. Lucru imediat anunțat prin stație.

Rafale de mitralieră, gloanțe ce străpung fierul Jeep-urilor și prelata camionului. Unii se adăpostesc sub vehicule, alții nu mai apucă și cad răpuși. Sunt atacați din toate direcțiile, sau cel puțin, așa se pare. E greu să identifici o singură țintă, iar praful nu ajută deloc. Toți întreabă de unde se trage. Predomină o stare de confuzie, ceea ce nu prezice un viitor prea fericit.

Un soldat reușește să se târască de sub Jeep în șanț, iar apoi înspre pădure, unde speră să găsească adăpost. Cu spatele la drum, se rezemă de salcâm și își trage răsuflarea. Strînge cu putere pușca, fiind singurul lucru în care are încredere acum. Se aud elicoptere, iar soldații adverși încep să bată în retragere.

„Sunt în siguranță, o să fie bine.” își spuse acesta.

Se aud rafale de mitralieră încontinuu. După câteva runde, acel sunet al groazei se rărește. Ceea ce e bine, pentru că asta înseamnă că, în curând, vor veni și întăririle.

După minute ce păreau ore, se încumetă, în sfîrșit, să iși lase arma deoparte, descătușat. Se așteaptă la vești bune, dar durerea din stomac pare să nu îi ofere satisfacție. Își face curaj să se uite și vede rana, prin uniforma însângerată. O pipăie și e cam la 7 centimetri de buric, de mărimea unei monezi, chiar de mărimea unui penny.

Un gînd îi străbătu mintea: „sper să ajungă cât mai repede!”.

De-odată se lasă liniștea. Se aud doar flăcările cum ard și e prea fricos să se uite la acea scenă a tristeții. Cu ultimele puteri strigă după supraviețuitori. De două ori. De 3 ori. De 4 ori. Strigă după camarazii lui. Dar nu primește niciun răspuns.

Liniște.

În bătaia vântului, o frunză de salcâm îl atinge fin pe obrazul murdar și obosit. Se simte ca și cum erau degetele fine ale iubitei lui. Zâmbește. Își aduce aminte cum erau tineri, la picnic, cu Max, labradorul lor. În delirul său, ia o crenguță și o aruncă. „După ea, Max!”. Își amintește cum stătea întins cu capul în poala ei, și se uitau ochi în ochi. „Aș vrea să fie așa pentru totdeauna.”

Dar un junghi îl aduce la realitate. Înjură printre dinți și apoi scuipă. Scuipă sânge. Picături de sudoare i se scurg pe frunte. Frunza de salcâm se înclină iar în adierea vântului, și i le șterge.

„Mulțumesc!”, spune soldatul cu voce tare.

Începe să rîdă la gîndul că vorbește cu o frunză, dar știe că trebuie să stea treaz și momentan salcâmul de care stă rezemat e singurul sprijin pe care îl are.

Încearcă să distingă atmosfera cu o glumă. Se uită în sus la coroana salcâmului și spune: „Se pare că o să fim aici amândoi o perioadă, ce-ar fi să ne cunoaștem mai bine?”.

Începe să-i povestească unde s-a născut, școala care a făcut-o, apoi liceul. Cum a cunoscut-o pe Sarah, soția lui din prezent.

Începe să-i povestească de camarazii lui. De „Micul Mark”, gigantul de 2 metri și ceva și 140 de kile, de pe mitralieră. Cînd joacă fotbal la bază, îl pun în poartă și nimic nu trece de el. E așa de mare. Dar, din păcate, în ambuscada asta, a fost printre primii care au căzut.

De „Latinul”, mexicanul care îi distra cu talentul lui de cântat la muzicuță. De Henry, cel care doar ce primise acum 2 zile o scrisoare cum că a devenit proaspăt tătic de gemeni. De Bill, ochelaristul de pe radio, de Steve, de Jackie, de Jim, și de vărul său Donnie, de „Baby T”, care avea doar 18 ani cînd l-au chemat în armată. 18 ani!

Se șterge de sînge pe pantaloni, apoi bagă mîna în buzunarul drept al cămășii, de unde scoate o poză, cu un copil zîmbitor.

„El e Johnny. Are șase ani. Blond ca și tat-su. Seamănă leit cu mine, să știi!”, spuse mândru.

Își aduce aminte de ziua lui cînd a împlinit cinci ani, de copiii care îl înconjurau și de bucuria care a exprimat-o cînd a desfăcut cadoul. O navetă spațială, exact ce și-a dorit. A luat-o și zbura cu ea prin sufragerie. Îl aude spunând: „cînd o să fiu mare, o să mă fac astronaut, tati!”

Rana nu-i dă pace.

„Ce n-aș da să pot să-l mai ating odată!”. Începe să plângă.

„Știu că-ți cer imposibilul, dar dacă-l vezi vreodată, te rog salută-l din partea mea!”. Sărută poza, cu ochii înlăcrimați și cu degetul mare atinge chipul băiatului său, mângâindu-l pe obraz. Pentru ultima dată.

Liniște.

Nori de praf. Pe un drum de țară, un Chrysler verde cu o familie în el, se oprește pe marginea dumului, cauzat de o pană.

Pe bune? Chiar aici?

Un bărbat blond cam pe la treizeci și șase de ani, coboară primul, urmat de familia lui. Se dau toți jos din mașină. Cum scoate roata de rezervă din portbagaj , cel mic dintre cei 3 frățiori, dă să scoată mingea să se joace, dar în neatenția lui, lovește roata, care o ia la vale și cade în șanț, iar din șanț se rostogolește până în pădurea apropiată.

Nervos, bărbatul se uită încruntat la bietul copil. Coboară de pe drum în micul șanț, iar apoi se duce să recupereze roata, care se oprise într-unul dintre salcâmi. Cum dă să o ridice, o frunză de salcâm îl mângîie pe acesta pe obraz.

„Johnny! Johnny, hai mai repede că începe ploaia!”

„Acum, vin acum!”, raspunse Johnny nevestisii.

Ia-uite! Cred că până la urmă e adevărat ce se zice. Speranța chiar moare ultima.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.