”Whoa! Ce caut eu aici? Ultima oară îmi amintesc că eram pe plajă. Chillin` on a beach! Ha! Am făcut o rimă! Dar nu, pe bune-acum… Uite niște furnici”.

– Salut! Cum am ajuns eu aici?

–  Aici unde?

–  Cum unde? În pădure! O scoică… în pădure… nu mă simt în apele mele. Ha!

– N-am nicio idee. Pa!

”Eteee p-Hey, uite o albină.”

– Noroc! Ce faci?

–  Ce să fac, bine! După niște miere.

– Am o-ntrebare pentru tine!

– Zi, vere!

– Cum am ajuns eu în această pădure, pe această potecă îngustă?

– Habar n-am! Zise albina în timp ce gustă din polen.

”Băăă, da` nimeni nu știe! Ce situație… Îmi vine să fac un poem. Ia să vedem:

Ahem! Foaie verde… Foaie verdeeeeee….

Nuh…. n-am… n-am inspirație pentru nicio poezie. N-am pic de inspirație să fac o poezie în care să descrie ce asemănări sunt între mare și pădure?

Nisipul ud pe care stăteam e tot rece; ca această potecă pe care nimeni nu trece. Predomină albastrul mării, aici predomină verdele pădurii. Oricum m-aș uita, tot predomină ceva, nu e nicio diferență… tot o culoare… e în abundență. Același soare… sunetul frunzelor… sunetul valurilor… ambele liniștitoare. Își au locul diferite viețuitoare, de la cel mai mic pân` la cel mai mare.

Țin minte pe acel copil care m-a luat, m-a pus la ureche și-mi ascultă cântecul, fermecat. ”Cântecul apei” cum îmi place să-l numesc. Stai, cum era? Ia să-l fredonez:

 

Daaaaaaaaaaaaa!

Am început început deja să mă simt ca acasă, confortabil. Parcă nu-mi mai pasă.”

La un moment dat, dintre firele ierbii își făcu apariția un gândac.

–  What`s up?

–  What`s up și ție!

–  Poate te-ntrebi ce cauți aici? O scoică în acest peisaj?

–  Da, dar aparent nimeni nu știe.

–  Multă lume n-are pic de habar, dar gândesc foarte, foarte mult. D-aia mi se spune și…. ”gândac”.

– Te-ascult!

–  Răspunsul e evident. Cum putea o scoică să ajungă în pădure? Începe și se termină cu litera ”p”.