Vară. Duminică. Între 16:00 – 18:00 parcă era. Mă hotărăsc să mă duc pe faleza Cazinoului din Constanța, să mă așez pe o bancă, cu fața spre mare, și să scriu ceva, orice. Cum ajung în dreptul restaurantului ”Vraja Mării” îmi dau seama că era full de oameni. Nu mă așteptam să fie ATÂȚIA oameni. Singura problemă pentru mine era zgomotul. Toată lumea vorbea. Merg înainte în căutarea unui loc de stat.

Cum trec de restaurant, se aude muzică live. Frank Sinatra – ”I did it my way”. În timp ce mergeam realizez că suna chiar minunat. Mă uit în stânga și pe a 2-a sau a 3-a bancă era o doamnă, cu un microfon conectat la o boxă sau ceva, mă rog, un sistem creat de ea, cu o voce extraordinară, sincer! Mă opresc și mă întorc să-i las 5 lei. Primii ei bani! Pe bune în pula mea?? Apoi încep să observ cum

oamenii din jur nici nu bagă de seamă muzica, sunetele care vin la urechile lor. Mă uit la un grup de tineri care m-au văzut că m-am întors din drum să las bani, și observ și intuiesc cum un băiat din acel grup ar fi vrut să lase și el, probabil realizând și el vocea minunată a femeii, dar ”presiunea grupului” l-a făcut să meargă mai departe. Trist!

Trec de Cazinou, și găsesc, cu noroc o bancă. Mă așez, mă descalț, îmi scot caietul și pixul din ghiozdan și mă apuc să scriu. Dar doar mă apuc, pentru că nu am inspirație. Nu vine nimic. Prea mult zgomot. ”Bagă-ți pula!” Las scrisul și mă apuc să observ oamenii. Ce a ieșit în evidență cel mai mult e că oamenii nu știu să trăiască în moment. Trăiesc prea mult în cap. Adică am văzut 2 bărbați care discutau politică!!! E mai importantă politica decât priveliștea, marea, mirosul ei, sunetul ei, aerul proaspăt, soarele, căldura? Singurii care trăiau în moment erau bineînțeles, copiii. Râdeau, alergau și nu le păsa neam ce gândește lumea despre ei. Se exprimau liber și autentic. Apoi m-am amuzat gândindu-mă cum mă comport ca un artist, asemeni celor care fac portrete instant și cei care cântă. Cum dintre toți oamenii de pe faleză, în acel moment, eu chiar îmi urmez pasiunea.

Nu mai știu cât am stat. 30 min, 40 min, 1 oră, nu-mi amintesc exact. La plecare o iau încet și mă opresc să văd cum distrează clovnii copiii. Am un zâmbet pe față. Ajung în dreptul doamnei Sinatra, îi fac cu mâna, și arunc o privire în Cutia Milei. Tot 5 lei…

Asta se întâmpla în vara lui 2015. În vara lui 2016, trecând destul de des pe aceeași faleză, adevărul e că nu poți dona în fiecare zi, oricât de mult ți-ar plăcea și ai vrea să sprijini artistul.