Prima oară pe scenă, cum să-ți învingi teama și despre perseverență

…prin 2005…

image009

image069

Mereu spun că „am fost rapper la momentul potrivit”. Cel puțin 10 ani din trai, de la vârsta de 11 ani, până pe la vreo 21-22, nimeni nu îmi poate reproșa nimic atât timp cât am fost 100% dedicat acestui stil de viață. Eatin’, sleepin’, breathin’ hip-hop.

De la 14 ani, condus de circumstanțe și inspirat de un tovarăș mai mare, am început să scriu versuri în engleză. La 17 ani, urcam prima dată pe scenă.

La fiecare 2 săptămâni, în sezonul toamnă-iarnă, în „Nord” a.k.a. „Rockotecă”, actual „Heaven’s Hell”, din Constanța, în perioada 2004 – 2006, aveau loc „evenimentele Hades”, unde veneau artiștii de la Hades Records ( și nu numai ) în concerte, iar după – muzică rap până la ziuă. Paradis.

Obiceiul nostru era să ne strângem la un tovarăș acasă, ne îmbătam și ne suiam în autobuzul 100 și coboram la cap de linie. Acest obicei a dus la a bea prima oară vin de smochine, ceea ce a dus la prima ( aproape de ) comă alcoolică. Dar asta este altă poveste.

În liceu, era un băiat care îi cunoștea mai bine pe cei de acolo, și astfel lipea afișe sau ne anunța cine vine în concert și ce se petrece săptămâna respectivă.

Așa am aflat că va concerta Jivago, de la Veritasaga și după ( sau înainte ) va fi o sesiune Open-Mic. Adică „microfon deschis tuturor”, unde fiecare vine și scuipă rime, etalându-și talentul în fața unui public live. Este șansa celor necunoscuți, dornici de afirmare.

Eu aveam o trupă ( neoficială ), eu cu colegul meu de bancă, amândoi fiind MC. Era șansa noastră. Cu o săptămână jumătate înainte, m-am pus pe scris un „freestyle” special pentru această ocazie.

Fiind așa cum sunt de obicei, nu pot să nu spun că nu am scris ceva tare. Întâi cred ceva, apoi caut confirmarea. Așa-s eu.

Bun. În seara cea mare, seara cu pricina, seara pentru care m-am pregătit o săptă… NU!… cred că am dreptul să spun… 3 ani de zile…  Am ajuns cu anturajul în Nord. Alcool, întuneric, țigări, lume, fete, cunoscuți, muzică rap.

Îmi repetasem „bucata” mea încontinuu. Colegul meu avea partea lui scrisă de prin vară. Afară, am ieșit să repet ce voi scuipa la microfon. Am format un Cypher și am început să dau din gură. Îmi amintesc că am observat câteva persoane care trăgeau cu urechea la sesiunea în desfășurare.

„Perfect, o să rup în seara asta!”

În fine. Intrăm. Înauntru… alcool, întuneric, țigări, lume, fete, cunoscuți, muzică rap.

Sorb bere după bere, țigară după țigară.

Vremea Open-Mic-ului. Se urcă câțiva oameni înainte. Pe măsură ce performau și coborau de pe scenă, frica începea să își scoată capul. Un tovarăș mă încurajează: „Ești mult mai bun decât toți ăștia!”…

Închei aici și schimb placa. Acum am să relatez din punctul de vedere al bărbatului de 29 de ani care sunt astăzi, cu observațiile de rigoare, cu toată înțelepciunea și învățăturile care le-am tras în decursul a 12 ani de la acel eveniment.

Unde rămăsesem? A, da. Frica! Ei bine, cînd ai frică, la cel mai adânc nivel, aceasta declanșează 3 opțiuni. Fie fugi, fie „îngheți”, fie stai și lupți. Atât.

Cînd sunt plin de dubii, cînd mă taie toate apele, palmele sunt reci, gura îmi e uscată, și sunt plin de emoții, dar continui să fac pași înspre ce vreau, atunci frica își pierde puterea, dar în același timp, intri în așa zis „moment”, „in the zone” și nu prea îți amintești mare lucru.

Așa că tot ce îmi amintesc este că i-am spus organizatorului numele nostru.

„Urmează pe scenă trupa B.L.A.C.K.! Epidemic și Versatil!”.

Nu mai puteam da înapoi acum! M-am prezentat pe scenă și am pus mâna pe microfon. Era fierbinte. Colegul meu spune: „Dă tu primu’!”. Acum chiar că nu mai era cale de întoarcere!

Începe negativul. Ca și cum aș fi fost făcut pentru asta, am intrat pe beat – PERFECT!

Inima îmi bătea cu putere. Strângeam în mână microfonul fierbinte. Gura a început să scoată sunete. Ochii erau fixați pe public, care erau fixați pe mine. Urechile auzeau – undeva în partea stângă – vocea mea! Mintea mea a realizat „Cânt! Chiar sunt pe scenă și cânt!”.

Dar pe la trei sferturi din ¨bucată”, ghici ce?

Mi-am uitat versurile. Dap! S-a întâmplat!

Am încercat să mi le reamintesc – dar nimic! Am reluat de unde știam dar… a fost ca și cum ai trage cu o pușcă fără gloanțe. Am încercat să repar situaţia cu nişte rime-pe-loc. Mă uit în jos, un prosop. Cineva a aruncat un prosop, ca la box; mă uit să văd cine – un alt rapper constănţean, din „undergound”. Fluierături și râsete!

Mă întorc spre omul meu și zic: ¨Bagă tu!¨. Pasez microfonul – mă dau mai în spate, dau din cap – beat-ul curge – coechipierul meu înscrie – dă „bucata” întreagă. Bravo!

Coborâm de pe scenă. Mă duc afară să iau aer. Îmi amintesc că aveam foaia cu versurile în buzunarul din dreapta de la spate. O scot să recitesc. Realizez că puteam să fac asta pe scenă – dar am vrut să fiu „true”. Ce copil!

Toți cunoscuții încearcă să mă consoleze.

Ca să pun accent pe cât de importante sunt vorbele bune spuse la momentul potrivit, după 12 ani, încă îmi amintesc de un tip străin, care a venit afară, mi-a dat mâna, și mi-a zis: „Bravo, frate! Mi-a plăcut cum ai dat! Ține-o tot așa!”- ceva asemănător, dar oricum, vorbe de încurajare. Să îți arăți aprecierea pentru ceea ce îți place, chiar face diferența! 

Dar la 17 ani, nu știi nimic despre nimic! 

Așa că am luat acel obstacol, acea situație ridicolă, acea mică înfrângere, și am lăsat-o să mă „dovedească”. Pentru că visul meu, pe atunci, era să fiu rapper, să fac bani din rap, și să fac o carieră din asta. Dar ca orice vis, inevitabil dai de obstacole. Obstacolele sunt acolo ca să îți arate cît de mult vrei să-ți transformi visul în realitate. Dar la 17 ani, nu aveam această înțelepciune.

Țin minte că toată săptămâna am ascultat încontinuu piesa „Eminem – Lose Yourself” în care mă regăseam. Ce ciudat! Mă uit acum, și mai mult eu am făcut mare caz din asta, decât oricine altcineva… deși… weekend-ul următor am ieșit cu o fată la biliard, o rapperiță și mi-a spus că: „Da, vorbea lumea de ăla care și-a uitat versurile pe scenă!”. Mda! Mersi pentru sinceritate, cred!?

Și a fost ultima oară când m-am urcat pe scenă.

Hey! Capu’ sus!

De unde să știu eu că vor mai fi sute de astfel de momente penibile în viața mea?

De unde să știu eu atunci că frica nu dispare niciodată – ci este ce faci tu cu frica care contează?

De unde să știu eu că ce gândesc ceilalți despre mine e irelevant? Cui îi pasă ce gândește altcineva despre mine? Astăzi îmi vine foarte greu să îmi pese ce gândește o altă persoană despre mine – în special necunoscuți. Cui îi pasă? Sunt doar câteva persoane ale căror părere contează pentru mine, dar îi pot număra pe degete.

De unde să știu eu că atât timp cât crezi cu tărie în ceva, în abilitățile tale, în darul tău unic, asta e tot ce contează și răsplata o să vină, într-un final?

De unde să știu eu că de fiecare dată când ești la pământ, fizic sau metaforic, nu stai acolo jos și îți plângi de milă, ci te ridici, te scuturi și zici: „Asta e tot ce ai?” – și continui să mergi mai departe, continui să faci pași înspre ce vrei să realizezi!

Întrebarea e – oare regret că nu am continuat pe acel drum? Da și nu. Dar balanța se înclină cu mult înspre Nu!

„Da”-ul vine din faptul că simt că întotdeauna am avut chestia asta de a fi un „entertainer”, de a fi în fața oamenilor și să-mi etalez talentele – deși cînd eram mic eram timid și introvertit. Ce chestie! Așa că această oportunitate s-a dus, chiar dacă latura mea muzicală și dorința de a fi în fața unui public încă mai e vie.

Și „Nu” pentru că toate au un rost, și cum nimic nu e garantat în viață, cine știe ce ar fi fost? În plus, poate nu aș mai fi lucrat în depozit, nu aș mai fi făcut hernie, urmată de operație, și astfel nu aș mai fi descoperit niciodată că pot scrie și altceva. Cine știe?

Tot ce știu și e important e că sunt fericit când scriu, îmi face plăcere când îmi împărtășesc scrierile cu lumea și sunt recunoscător pentru că pot să ofer informație, de care eu știu sigur că am avut nevoie la un moment dat în viața mea.

Amin!

Reclame

Un comentariu Adăugă-le pe ale tale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.