Undeva într-o pădure îndepărtată tare, trăiau multe animale, care mai de care, de la cel mai mai mic la cel mai mare.

Nu-ți face griji, pentru că poți ajunge la ea prin imaginație – într-o clipită.

Imaginează-ți…                   .

Sute de pomi maiestuoși oferind adăpost și umbră, și razele soarelui care se strecurau printre copaci, făceau iarba verde și vie, să lucească ca un smarald, oferind o priveliște nemaipomenită. Doar adierea ușor rece a vîntului care mai bătea din cînd în cînd, mai mișca peisajul, și făcea tot ce înseamnă verde să foșnească. În mijlocul ei era un lac, unde noaptea, luna se reflecta, creînd astfel o imagine de tablou. Noaptea e așa de liniște, poți auzi greierii cum cîntă.

Cine trăia aici? Cine sunt prietenii noștrii? Aricii, veverițele, urșii, castorii, porcii mistreți, sconcșii, vulpile, șoarecii și căprioarele.

Ce făceau? Toată ziua se distrau. Râdeau și puneau la cale tot felul de nebunii, care le aduceau zîmbete. De exemplu, în timp ce jucau bowling. Au pus bucăți de lemn, din scoarța copacilor, pe post de popice. Iar pe post de bilă, îl foloseau pe arici, care se încovoia. Păi și nu se înțepau ? Nu, pentru că foloseau mănuși, făcute din crengi și frunze uscate, lipite cu clei.

Dar să ne întoarcem la oile noastre. De fapt, la iepurele nostru.

Pe nume Samnir. Un iepure alb complet, cu o singură pată neagră la ochiul drept. Plin de energie, îi plăcea să țipe de bucurie, să se joace mereu, și să se bălăcească în lac.

După partida de bowling, au plecat toți înspre lac. Exact! Să se bălăcească! Ursul a pus pariu cu vulpea, că porcul mistreț nu se poate scufunda. Ei, ca să vezi…

Cerul roșiatic ne dă indicii că se va lăsa seară, în curând. Ca de obicei, se pun să se joace „de-a v-ați ascunsa”. Trage fiecare animăluț câte un băț, iar cel  mai scurt „se pune”. Pică un castor. Cu ochii pe copac, începe numărătoarea: „1, 2, 3, 4,… 10! Cine nu-i gataa îl iau cu lopataaa!”

S-au ascuns bine. Ursul și veverițele s-au suit într-un pom, vulpea și mistrețul s-au acoperit cu niște frunze uscate, șoarecii cu iepurele s-au ascuns în tufe, iar restul, fiecare pe unde a apucat.

A fost distracitv! După ce termină joaca, se duc toți la culcușurile lor.

– Ne vedem mâine dimineață!

– Noapte bună!, își zic unul altuia.

Oare? Oare va fi o noapte bună? Pentru că de la o vreme încoace, iepurele Samnir nu mai putea să adoarmă. Se chinuia și număra oi încontinuu, dar fără efect. Așa că ce făcea…. Își lua lampa cea veche după el, cîteva planșe, pensule și acuarele și se așeza pe marginea lacului, și… picta. Avea un loc în care putea să prindă toată priveliștea.

Dar odată, în timp ce își vedea de picturile lui, aude o voce:

– Hey!

Samnir ciulește urechile, se uită în spate, apoi de jur împrejur.

– Hey, aici, un’ te uiți?

Nu vedea de talou. Își înclină încet corpul în stînga. Din apă… un pește!

– Ce faci? Nu poți să dormi? Eu sunt Fiș, apropo!

– Eu sunt Samnir! Nu, nu pot să dorm, așa că pictez! Dar ce e cu tine? Nici tu nu ai somn?

– Acum, nu prea! Dar de ce nu ai somn?

– Chiar nu știu! răspunde iepurele. Dar cum întotdeauna iese ceva bun din fiecare lucru rău, am descoperit că pot picta! Vrei să vezi?

– Da! Ooo, frumos! Dar hey… acum cîteva luni am avut și eu aceeași problemă. Nici eu nu puteam să adorm. Mi-am dat seama că vedeam mereu dimineață, urme pe marginea lacului și stropi de vopsea pe frunze. Dar am o veste bună! Am reușit, făcând două chestii! Vrei să știi care sunt?

– Da, bineînțeles! spuse Samnir.

– Primul lucru care m-a ajutat a fost să îmi fac un ceai de mușețel, cu miere!

– Mușețel? Unde găsesc mușețel?

– În sat. Trebuie să te duci printre oameni să iei. Este un domn, domnul Ghorghe, dacă ai noroc îți va da… dar e mereu în toane proaste. Succes!

Ajuns la culcușul lui, iepurele Samnir se gîndea ce să-i ofere domnului pentru un pumn de mușețel.

S-a făcut dimineață. Cocoșul a cântat. Samnir a pornit la drum.

Ajuns în sat, se duce la curtea domnului Gheorge. Strigă după el, iar dînsul iese la poartă:

– ‘Neața. Ce vrei?

– Aș vrea un pumn de mușețel, vă rog!

– Nu-ți dau! Se răsti la el și se întoarse.

– Stați! Am ceva să vă dau la schimb!

– Ce ai putea să-mi dai tu la schimb?, răspunse mirat, domnul Gheorghe.

– Am o medalie care am căstigat-o la campionatul de bowling al pădurii!

– Hmmmm, bowling zici? Dă-mi să văd!

Acesta ia medalia făcută din lemn, se uită la ea și o aruncă, iritat. Samnir o ia de jos, o scutură de praf și zice:

– Hey, nu e frumos! Nu m-am purtat așa cu dumneavoastră!

Bătrânul tăcu și își adună gândurile. După câteva minute de tăcere, acesta spuse:

– Îmi pare rău, puștiule! Dar am un nepoțel, care juca bowling. Nu l-am mai văzut de 10 ani, nu mai știu nimic despre el. Doar că a plecat peste mări și țări, împreună cu părinții lui. Mi-e teamă că m-a uitat… Vino să-ți arăt ceva!

Moșul deschide poarta și îl invită pe iepure înăuntru. Îi oferă acestuia un pumn de flori de mușețel, al cărui miros dulce îți gâdilă nările, de-ndată ce făceai câțiva pași în curtea domnului Gheorghe. Intră în casă, se duce în dormitor. Ia o poză înrămată de pe noptieră, și i-o arată iepurelui, spunând, cu mândrie în glas:

– Acesta este nepotul meu!

Apoi suspină…

– Îmi amintesc când venea pe la mine și se juca cu Bobi, câinele meu. Îmi povestea mereu că îi place bowlingul, că vrea să devină campion mondial, că îi place să picteze, iar seara, înainte de culcare, îi citeam povești…

– Îi plăcea să picteze????, spuse, curios, Samnir.

– Da! Peisaje mai ales! Aveam un tablou de el care îmi plăcea foarte mult, dar de la ultima ninsoare, a curs apă pe pereții pe care l-am atârnat, și l-a stricat!

Bătrânul se duce la șifonierul din sufragerie, și îl deschide – scoate un tablou. Era decolorat. Albastrul deschis era peste verde, verdele peste maro, iar verdele și maroniul peste albastrul închis.

– Numai puțin! exclamă Samnir. Mă întorc imediat! spuse acesta și o luă la fugă.

Ajuns acasă se duce direct sub pat, scoate teancul de planșe și le răsfoiește.

– Nu, nu ăsta….. nici ăsta…. mmmmm…. nu, nu, nu…. Ăsta e!

Cu același entuziasm străbate drumul dinspre pădure înspre sat ca și cum nu ar fi fost nimica.

Intră pe poartă și strigă:

– Nene, nene! Ia uitați ce-am găsit!

Pune tabloul decolorat pe podea, iar lângă, desface în grabă planșa și o întinde. Uimitor! Sunt aproape asemănătoare – pentru că sunt pictate din același loc, aceeași priveliște; singura diferență mai mare este că într-unul din ele este… noapte!

Domnul Gheorghe, plin de bucurie, îl mângâie pe creștetul capului.

– Îl atârn imediat! Apropo, poți să treci pe la mine, oricând dorești! spuse bătrânul.

Aceștia își iau la revedere.

Ajuns în pădure, Samnir remarcă: „Uau, ce aventură! Ok, am mușețelul să-mi fac ceai. Miere cer de la albine. Dar care o fi al doilea ingredient?”

Se duce în dreptul lacului, cu speranța să afle ce trebuie să facă pentru a adormi și el, liniștit. Se întâlnește cu Fiș. Îi povestește acestuia întâmplarea prin care a trecut.

– Uau! Ei bine, al doilea lucru care m-a ajutat pe mine… este… o… poveste înainte de culcare!

– Aaaaa, am înțeles! Mulțumesc pentru ajutor! Îți voi aduce mâine o planșă, pictată de mine! Pe curând, Fiș!

– Pe curând, Samnir!

Iepurele se întâlnește cu prietenii săi; continuă să se joace, până când este aproape să se lase seara.

Părăsește pădurea și ajunge în sat, la poarta domnului Gheorghe. Bucuros să-l vadă, acesta îl poftește înăuntru. Samnir îi povestește problema sa, iar bătrânul se oferă să-l ajute.

– Ceaiul e făcut! Am pus o linguriță de miere. Să vedem dacă merge… Știi povestea lui „Prâslea cel voinic și merele de aur”?

– Nu!

– „A fost odată ca niciodată… „