Ce s-a întâmplat?

Ce s-a întâmplat cu cartea mea?

Ce s-a întâmplat cu „afacerea” mea?

De ce am lăsat totul baltă?

De ce?

Cum de mi-am abandonat visurile, țelurile și aspirațiile? De ce? De ce aș face asta? De ce am făcut asta?

Cum de mi-am dat voie să cred ( iar ) în căcaturile obișnuite? În căcaturile societății?

Cum de am putut să încetez să mai cred în scrisul meu? În visul meu?

Singur m-am lăsat de izbeliște, mi-am dat voie să nu mai cred în țelul meu! În cartea mea! În tot ceea ce îmi dădea scop!

Ce s-a întâmplat? Eram așa pasionat și m-am trezit într-o zi de aprilie că acea flacără s-a stins!? Și eu… eu singur am stins-o! Singur! Ca și cum faci un foc și îl lași în voia lui, fără să mai pui lemne să-l întreții…

Poți să arăți cu degetul cât vrei. Să întâlnești femei noi nu e o scuză, o bună parte sunt plicticoase oricum și nu vin cu nimic nou… nici măcar vremea înnorată, nici măcar jobul pe care l-am avut… nimic nu e scuză! Pentru că pasiunea adevărată este necondiționată…

N-am nicio scuză…

Singur…

Visul… acel ceva care îmi dădea aripi dimineața… cum am putut să-l abandonez? Cum? De ce? De ce am făcut asta?

Ce s-a întâmplat cu entuziasmul acela? Cu succesul din imaginația mea? Cu speranța pe care o aveam în fiecare dimineață?

Darul meu… de a scrie… dau dovadă de egoism pentru că știu puterea cuvintelor, pentru că înțeleg puterea imaginației… și eu? Eu nu folosesc acest dar!

Toate răspunsurile sunt în fața mea… au fost mereu în fața mea… numai că eu am ales să le ignor…

DRAGOȘ!!! Ce căcat s-a întâmplat cu acea dorință de a fi minunat? Ce s-a întâmplat cu acea dorință de a fi cineva, de a face lucruri mărețe? De a-ți depăși condiția? Ce-ai făcut?

Cu scopul tău…

Tot ce îmi vine acum în minte sunt vorbele unui prieten poet – „felul cum văd eu lucrurile; un bărbat care își abandonează viziunea, este o rușine pentru el însuși, o rușine pentru omenire și o rușine pentru Univers. Suntem aici să creem „abundență” prin a dărui. Trebuie să fim cei mai buni care putem fi, punct! Un bărbat care nu are nicio vizune, nu merită să fie iubit, pentru că vrea doar să ia de la lume – fără să dea nimic în schimb! Ăsta este adevăratul egoism – iar flămânzii nu vor fi hrăniți”.

Frumos spus! Și sunt de acord!

Să faci ce iubești să faci… e o onoare… un lux… să scoți bani din ce iubești să faci… e paradis…

Și știu că pot! Pentru că am mai făcut-o înainte!

Totul depinde de mine!

Și fii tăcut…