Din oraș, trec pe la bunică-mea să mănânc.

Mereu o fac să râdă când mă uit pe geam în sus, cu stânga trag de pantaloni și-mi arăt curu’ și cu dreapta ridic jaluzelele și zic: „Ia să vedem, a ieșit soarele?”

E seară. Plec.

Mă întâlnesc cu niște vecini, un cuplu. Îi salut, mă întreabă de tata. Le povestesc. El își ține nepoțica în brațe. Ne luăm la revedere. Ne urăm sănătate!

Aștept troleul. Vine destul de repede. Mă urc și mă poziționez în fața ușii din mijloc.

Îmi sare în ochi –  „Lumină șoptită”. O carte cu coperta albă. Un bătrân o ține strâns.

Scot telefonul și scriu să nu uit, chiar îmi place cum sună.

Mă întreb de ce mi-a sărit în față acest titlu, de ce ținea cartea îndreptată fix spre mine?

Sunt câteva persoane care vorbesc între ele în stânga mea, în dreapta mea o fată vorbește la telefon de când m-am urcat, se mai suie o femeie care vorbește la telefon – care se așează lângă fată.

Observ oamenii din jur, mă uit la ei, la tânărul care se uită pe geam, la mama cu copil, și la restul.

În timp ce stau la semafor, observ și oamenii de pe stradă.

Ceva din mine spune: „Cu toții încearcă!”

Mă uit mai cu atenție. Încearcă să ce?

Se urcă la Casa de Cultură o altă mamă, la fel de tânără, cu o fetiță în brațe, la vreo 2 ani.

Se așează pe scaunele destinate lor. Se uită la mine, eu la ea și zice: „Îmi bagi și mie biletul te rog?”

Iau biletul și în timp ce-l compostez, spun și zîmbesc: „Oricum nu e control la ora asta! Faci economie!”

„Eh! Mulțumesc!”

Îmi reiau poziția și starea mea zen.

Îmi reiau întrebările. Încearcă să ce?

Din când în când, ne mai intersectăm privirea, eu cu mama fetiței, din greșeală. Întorc capul. Observ că mă simt super incomod. Este foarte ciudat!

Îmi mai vin în cap diferite gânduri. Prea personale.

Dar și „Fo’ realz? Cine își lasă femeia cu copilul de 2 ani, singură, noaptea pe străzi?”

O ține în brațe strâns și coboară.

Blond natural, părul ondulat, puțin dezordonat, prins în coadă, ochi albaștri, cam cât mine de înaltă. Din spate vine în față și se uită fix în ochii mei.

Se așează pe scaunele destinate bătrânilor și invalizilor. Se uită la mine. Nu stă mult. Se ridică și pentru un moment, pare că îi dau lacrimile!?

Nu știu.

Îi simt tristețea!?

Nu știu.

Aliura ei îmi dă impresia de: ‘She’s trouble!”. Chiar așa, în engleză…

Se ridică, se mai uită în ochii mei, se poziționează fix în fața mea, ca să o pot vedea din profil. Privirea ei este pe geam.

Îi simt parfumul. Miroase frumos! Mi-a rămas și acum, în timp ce scriu.

O observ în totalitate. Mă uit la ea din cap până în picioare. Piele albă și fină, drăguțică la față și un fund ok.

Mă gândesc să-i spun: „Hey!”

Ezit.

Mă simt prost. Toți ochii celor care mai erau în troleu sunt pe noi, oarecum. Suntem în raza lor vizuală.

Acel instinct, acea senzație din mine mă forțează să spun ceva.

Ezit.

Mă simt prost.

Dă să coboare la Maritimo. Stă cu spatele și întoarce capul în lateral la mine, privindu-mă cu coada ochiului. Pentru un scurt moment. Cu mâna stângă pe bară, văd că are un inel subțire de aur, pe degetul inelar.

„Hmmm!”

Totuși, mă gândesc să cobor.

Să vedem ce iese!

Dar îmi piere cheful. Se duce momentul.

Ea face dreapta. Eu sunt surprins.

Perspicace ca un detectiv, concluzionez că fie stă la blocurile de vizavi de mall, fie se duce la locul unde stau curvele pe variantă.

Nu e prima oară când văd curve care merg la serviciu cu troleul, noaptea.

Nu judec, doar zic.

Cine știe?

În timp ce urc scările din bloc, chiar mă întreb și încerc să îmi răspund sincer:

„Poți să iubești o curvă?”