Orice poveste are o poveste. Am început să scriu aceste rânduri cu o zi înainte să rămân fără tata. Cine-ar fi știut? Apoi am continuat cu a doua jumătate, după ce s-au mai liniștit lucrurile.

Aceasta este povestea unui prieten bun de-al meu. Cineva care mi-a fost foarte, foarte drag.

Un creion.

Stai aşa! Că nu era un creion oarecare. Era futut la cap! Încerca el să facă bine, dar aproape întotdeauna ajungea să o dea în bară, cumva. Probabil şi de-asta l-am ales să fie creionul meu preferat. Bine, cu tot respectul pentru celelalte instrumente de scris, dar lasă-mă să-ți spun despre el și poate așa ai să înțelegi.

Vezi, înainte să ajungă la mine, mi-a spus că a fost folosit de un inginer spațial. Se trezea că scrie tot felul de notițe, matematică, fizică, astro-fizică. Ziua lucra, noaptea stătea fie în buzunarul de la halat, fie pe birou.

Într-o zi, Institutul a organizat „Ziua în care să-ți aduci copiii la serviciu”.

Mi-a spus că îi datorează multe acestei fetițe. Fetița inginerului. Ea a fost cea care l-a luat și, probabil într-un moment de plictiseală, a început să deseneze cu el… o plajă… un soare… marea cu valuri… pescăruși pe cer. Pentru prima dată în viață, a fost folosit și pentru altceva. Altceva decât calcule. Și a fost extraordinar.

Destinul, poate?

Zilele treceau și el începea să-și pună întrebări: „Asta e tot?”, „Oare acest loc chiar există? De unde a știut fetița aia să mă miște pe foaie în acest fel încât să creeze acel peisaj minunat?”

Zielele treceau și fizic, era acolo, dar spiritul lui era cu totul în altă parte. Începea să facă greșeli. Începea să-și rupă vârful tot mai des. Și se săturase și de ascuțitorea automată. Unde e pasiunea? A început să se simtă incomod scriind calcule. Tot ce vroia să scrie era despre oameni, despre iubire, despre experiențe, despre pasiune, despre frumusețe… și nu oriunde – vroia să scrie toate acestea pe plajă, la soare.

Astăzi a fost o zi grea la lucru. Trebuiau îndeplinite niște termene. Inginerul își pune creionul în buzunarul de la cămașă, pentru ca, în drumul de la serviciu înspre casă, să nu cumva să uite și să rezolve niște calcule.

Seara, la biroul său, cercetările continuă, cu calculatorul în față, și cu creionul lângă. Carnețelul este și el, la îndemână.

În timp ce stătea lângă tastatură, creionul simte niște ochi pe el. Observă o ascuțitoare; stătea liniștită și timidă, undeva ascunsă de ghiveciul cu flori, în lumina difuză a veiozei.

Boom! Kundalini! Electrizant și senzual. Și nici măcar nu s-au atins!

„Aha! 456!”. Inginerul dă să-și noteze rezolvarea repede pe foaie. Apucă creionul și apasă…

Poc! Se rupe vârful!

Ce ne facem?

Ascuțitoarea! Unde e ascuțitoarea? Deschide sertarul și scormonește. Se înțeapă într-un compas!

„Ah, băgami-aș….!”

Sus, jos, stânga, dreapta.

„A, uite-o!”

Omul întinde mâna și o ia. O ridică. Omul ia creionul și îl ridică.

Pe măsură ce se apropie unul de altul, se simte ca și cum sunt făcuți unul pentru celălalt, pe toate nivelurile. Ca și cum întreg Universul a conspirat ca ei să fie împreună…

Destinul, poate?

Timpul pare că se oprește. Vorbele sunt de prisos. A găsit pasiunea.

Începe să o penetreze ușor. Se simte uimitor! Tantric, aș putea spune! Își lasă o parte din el, în ea. Omul îi așează pe birou, despărțindu-i doar un centimetru, cred.

– Creionul!

– Ascuțitoarea! răspunse o voce tristă.

– Ce s-a întâmplat?

– Mi-e teamă!

– Cum adică?

– Știu genul tău. Ești aici doar pentru o noapte! Și apoi nu te mai văd niciodată!

– Nu e așa…

– Ce vrei să spui?

– Plănuiesc să plec, să explorez lumea! Vreau să scriu ce vreau eu să scriu cu adevărat! Vreau să vii cu mine!

– Dacă mă iei…

Așa că au plecat! În acea noapte, cu lună plină, au plecat.

Dar până să ajungă la mine, mi-a explicat că a mai avut totuși și alte întrebuințări – adică a scris și altceva. Parcă spunea ceva de amenzi. Și niște schițe cred! De arhitectură! Da, un an asta a făcut, după ce au pornit în aventura lor.

Creionul și ascuțitoarea.

Cu ocazia asta, mi-am amintit singura lor ceartă. Ceartă, în ghilimele. Și a fost chiar de ziua lui. L-am auzit spunând: „Cel mai bun cadou pe care mi-l poți oferi este să mă lași să fiu eu! Să nu ai nicio așteptare din partea mea, să fac ceva sau să fiu altcineva decât sunt. Lasă-mă să fiu futut la cap cum sunt de obicei, lasă-mă să fiu eu! Așa știi că dacă fac ceva sau zic ceva. vine direct din inimă!”

Îl înțeleg!

„Dragoș!”, mi-a spus. „Devenisem irascibil, cu fiecare zi în care nu scriam ce vroiam. Mă certam cu aproape toată lumea. Dar întotdeauna găseam echilibrul în ascuțitoarea mea. Vocea ei mă făcea să uit de toate căcaturile! Întotdeauna îmi spunea că o să fie bine, că o să vină și momentul nostru!

A fost acolo, bro’! A fost acolo cu mine în cele mai negre momente! Nu știu de ce!”

Apoi zice: „Râmâne între noi ce-am vorbit acum, ok?”

…

Dragoș speaking!

Creionul. El. Personajul principal. A venit într-un moment în care mă refăceam după operație. În care nu puteam să mă mișc cum trebuie, și tot ce am avut era imaginația, și idei care trebuiau puse pe hârtie.

Destinul, poate?

Și ne-am întâlnit. Pentru prima dată, am fost fericiți. Amândoi. Pentru că, în sfârșit, scria ce vroia, era folosit pentru ceea ce îi plăcea cel mai mult – să aducă gândurile sufletului în această dimensiune. Era onorat!

Am scris împreună lucruri care a enervat lume, experiențe absolut nebune, scrieri despre oameni, versuri de muzică, poezie, scrisori.

Dar tot îmi spunea de visul lui! Niciodată nu a încetat să viseze. Soarele și plaja. El, ea, o foaie, plaja, soarele, marea, valuri, pescăruși pe cer… așa cum i-a rămas întipărit în minte.

Îmi aduc aminte de vorba pe care o avea: „Eu nu sunt creion. Eu sunt un spirit liber!”. Așa spunea. Odată ce a gustat scilipirea potențialului său, a știut că o viață banală nu e pentru el.

Îl înțeleg.

Așa că într-o zi, îmi spune:

– Trebuie să plec, bro’!

– Acum?

– Dap!

– Au fost niște ani frumoși!

– De acord! Îți mulțumesc!

– Nu, eu îți mulțumesc! Și domnișoara?

– E pregătită și ea!

– Sper să ne mai vedem, cândva!

– Eu sper să ne vedem cumva pe plajă! Te aștept!

Și ne-am luat rămas bun! O să îmi fie dor de acel creion nebun! Și ascuțitoarea lui, care îi era așa dragă… Dar și-a găsit fericirea. Asta a vrut dintotdeauna să facă. Ce inspirație!

A, încă ceva! Mă trezesc a doua zi, și deschid un caiet. Din el cade o bucățică de hârtie, pe podea. O iau și o citesc. Scrie:

„Urmează-ți inima, prietene! Urmează-ți inima!”