Geneza Graffiti-ului 

Se spune că pictatul pe pereți urban ar fi apărut inițial în SUA anilor 1967, atunci când un liceean din Philadelphia, poreclit Cornbread, a început să dea tag ( un fel de semnătură, în cel mai simplu stil, realizat doar dintr-o singură culoare ) pe zidurile orașului pentru a impresiona o fată.

Popularitatea graffiti-ului a luat amploare în anii 1970, unde pereții orașelor și vagoanele de trenuri și metrouri sunt din ce în ce mai des desenate. Cu toate că este definit ca o expoziție publică sfidătoare, nu a putut stopa succesul comercial al anumitor artiști. Deși este des asociat cu hip-hop-ul, s-a bucurat și de o prezență constantă în cultura pop, de-alungul timpului.

Ce înseamnă pentru un graffer această artă

„Măzgălitul pereților” cum ar spune cetățeanul de rând, este un joc periculos. Încadrându-se la acte de vandalism în fața legii, lipsa remunerației plus resursele necesare realizării unui proiect, din aceste circumstanțe miza nu poate fi decât… respectul. 

În acest context, procedeul presupune stabilirea locației, desenarea pe foaie a unui sketch ( o schiță ), poate a unui mesaj subliminal, alegerea uneltelor, culorilor și cantităților de spray de vopsit Montana ( cel mai bun și popular brand ), și apoi delegarea în funcție de numărul celor din crew ( gașcă ) a anumitor sarcini, de la „ținut de 6”, până la pictarea pe zone a bucății ( piece ). 

„O cale de exprimare” contra-argumentează admiratorii, adică cei care le privesc precum niște tablouri. Sub denumirea de „artă stradală” pasionații acestui stil caută tot mai des să se specializeze, folosind educația superioară. Nu este neobișnuit ca un artist să apeleze la cursuri de la concepte ale artei vizuale, fundamentele desenului, picturii, ale artei 3D, studii vizuale, studiul artei contemporane și altele. Avantajul este că aceștia se pot exprima sau își pot exersa tehnica și îmbunătăți brandul personal în deplină siguranță, în confortul unor studiouri sau petrecând ore în șir liniștiți creând artă frumoasă, cu acordul deținătorului spațiului predestinat picturii.

În ambele contexte, este foarte greu, spre imposibil să găsești un graffer care să nu fie mândru de opera sa!

New York-ul, criminaliatea ridicată și soluția

Între mijlocul anilor ’60 până la sfârșitul anilor ’90, New York nu era „the place to be”. Cu 200.000 de infracțiuni înregistrate în 1965, situația se agravează, numărul lor crescând neîntrerupt, până când atinge cifra de 650.000 de infracțiuni pe an la mijlocul anilor ’70, de unde rămâne constantă până în 1992. Iar apoi scade brusc.

Punctul critic este atins în 1984, odată cu incidentul renumit în care este implicat Bernhard Goetz. Pe scurt acesta a deschis focul în metrou asupra unor tineri de culoare, care încercau să-l jefuiască. Puteți citi despre eveniment în detaliu, apăsând aici. 

Fotografiile de la scena crimei arată starea deplorabilă a vagoanelor de metrou – murdare, pline de gunoie și umplute de graffiti pe toate părțile posibile.

Cu acest caz mediatizat, un incendiu aproape săptămânal, la fel și cu câte o deraiere, cu infracționalitatea subterană mare, cu cele 6000 de vagoane măzgălite în totalitate de graffiti, oameni ajunși la capătul răbdărilor, iar sistemul de metrou aproape de colaps, autoritățile au decis că trebuie să ia măsuri drastice.

♦♦♦

„Se spune că delicvența e urmarea inevitabilă a dezordinii”, a concluzionat un criminalist, care a fost angajat de compania Metropolitan Transit Authority, în calitate de consultant. El este de părere că dacă cineva sparge geamul unei clădiri și nimeni nu îl repară, atunci se trage concluzia că nimănui nu-i pasă și nimeni nu este răspunzător, și așa se vor sparge și alte ferestre, până când se va degrada clădirea de tot. Semnalul transmis de primul geam spart și neînlocuit este că orice e acceptabil.

Cu acest sfat în minte, noul director al Transit Authority, David L. Gunn a pornit o campanie anti-graffiti, ceea ce a fost nu numai riscant, pentru că pictatul stradal era o cultură importantă a orașului, dar și lipsit de sens la început, lumea cerând a se ocupa de infracțiunile serioase. El a înțeles însă că problema graffiti era o combinație de vandalism, întreținere proastă, conducere inadecvată și lipsă de hotărâre, și a semnalat faptul că oficialitățile nu au reușit să oprească nici măcar nerespectările de legi relativ minore, să nu mai vorbim de cele grave; Graffiti a declarat cetățenilor că metrourile au scăpat sub control.

Programul ‘Clean Car’ a început prin retragerea trenurilor acoperite cu graffiti, ștergerea vagoanelor și trimiterea lor înapoi pe drum. Poliția a fost însărcinată să călătorească în totalitate pe primele trenuri curate, iar trenurile au intrat în șantiere de protecție speciale. Programul a garantat că prima „fereastră spartă” nu s-ar mai lăsa nerecondiționată și ar duce la următoarea. Așadar, odată ce un tren a fost introdus în program și curățat, nu va mai fi folosit niciodată în timp ce graffiti-ul era pe el. Dacă un tren a fost etichetat de un graffer, fie va fi curățat în două ore, fie va fi scos din serviciu. Ca urmare, grafferii nu-și vor vedea niciodată lucrările pe trenurile curate. Ei puteau să picteze peste alte graffiti de pe vagoanele care nu au intrat încă în program, dar nu pe cele curate.

David Gunn a atacat motivul de bază ale acestora; lucrarea lor să fie văzută. Și a câștigat.

La data de 12 mai 1989, după aproape cinci ani de la lansarea programului, ultimul vagon acoperit cu graffiti din sistemul de metrou din New York a fost scos din serviciu. Trenurile de metrou din New York sunt acum printre cele mai curate din lume.

Sfârșitul? Nu-i aici… 

Am pus graffiti într-o postură de înger și demon. Fiecare om va judeca în felul său. Poate fi ceva frumos și plăcut ochiului sau poate reprezenta vandalism și anarhie; totul depinde în mâinile cui se află. Va dispărea complet? Niciodată!

 

img. repr. luată de pe: youbentmywookie.com